O continuare a documentarului „30 de ani de Democrație”

Ce o să citiți mai jos este un fel de critică adusă documentarului „30 de ani de Democrație” sau mai bine zis este o analiză a acestui documentar.

Cineasta și documentarista Mădălina Roșca a analizat în detaliu documentarul menționat mai sus și a publicat pe profilul ei de Facebook tot ce este scris mai jos. Dacă ați urmărit documentarul, recomand să citiți și următoarele rânduri, dacă nu ași văzut filmul îl găsiți aici.

România, în lupta cu propria istorie

3 ore și ”30 de ani de democrație”

Când am aflat că apare acest film produs de Recorder m-am bucurat ca un copil. 3 ore, mi-am zis, atâta arhivă, atâta muncă, cât curaj!

Dar de câteva zile, de când am văzut filmul, m-am sufocat de indignare, de revoltă. ”30 de ani de democrație” va rămâne, cel puțin pentru o vreme, cel mai vizionat documentar despre istoria noastră recentă, istorie plină de răni deschise și întrebări fără răspuns. Dar este din păcate un recital în care, unul după altul, aproape fără confruntare sau contrabalans, un casting cu marii monștri ai istoriei noastre recente, ucigași și jefuitori, e invitat la microfon să își spună neadevărurile. Regele Mihai, cât și apariția unei noi clase politice, lipsesc cu desăvârșire, iar guvernul tehnocrat este redus la o jumătate de frază.

„Camera este o armă împotriva tragediei lucrurilor, împotriva dispariției lor”, răspundea Wim Wenders la întrebarea ”de ce fac filme”. Și mult timp am crezut că este doar asta. Documentarul produs de Recorder mi-a amintit că poate fi și fix pe dos, filmul ca o lopată schizoidă de pământ aruncată peste coșciugul bătut în cuie al istoriei noastre.

Am studiat mult timp documentare făcute în și după revoluții din Mexic și Filipine, Nicaragua și Siria. Nu am fost mereu convinsă că merită să riscăm, să expunem viețile altora, să cheltuim bani, adesea publici, pentru producțiile acestea, ca să facem documentare, în speranța – sau cu aroganța – că ele schimbă mentalități și vieți. Pentru câțiva ani la rând, m-am închis într-o bibliotecă din München și am scris o lucrare de doctorat, încercând să înțeleg cum se fac și cum pot fi eficiente documentarele, mai cu seamă cele care se nasc din și după revoluții (e în format electronic aici: https://edoc.ub.uni-muenchen.de/20054/).

La noi, instituțiile care produceau documentare sau formau documentariști se trag din mașinăria propagandei (Televiziunea Națională, Institutul de Film Documentar Sahia, Centrul Național al Cinematografiei, Universitatea Națională de Film). Așa că este firesc să ia mult timp până să fim în stare să facem asta bine, și liber, iar cu ”30 de ani de Democrație”, din păcate, nu am ajuns încă acolo.

Prima oră din documentarul Recorder a fost greu de privit, am putut să mă uit doar cu pauze dese. Dar nu filmul în sine este ceea ce m-a revoltat până la neputință, ci mai degrabă recepția lui, reacția oamenilor. Formatori de opinie au scris că este ”istorie pură”, cineaști cu 10 ani mai tineri ca mine m-au întrebat: ”ai văzut filmul Recorder? Acum am o imagine de ansamblu asupra istoriei”, ”tot adevărul…”.

Ce face filmul: cu o selecție bună de imagini de arhivă, documentarul Recorder își propune să ne poarte într-o călătorie prin ultimii 30 de ani de Românie. Metoda aleasă a fost ca, pe de o parte, să facă loc jucătorilor vremurilor: Roman, Năstase, Ponta, și mulți alți șmecheri. Ei vin la microfonul Recorder, pentru că simt prilej de spălare și reabilitare.

Nu mă înțelegeți greșit, eu una văd meritul de a-i aduce în film pe cei de mai sus, și mulți alții. Dar astfel de interviuri, prin natura lor, se întâmplă pe muchie, și adesea sunt sortite eșecului, și într-o redacție mare, așa cum la noi din păcate nu mai sunt, adesea nu ar trece probatoriul și nu ar intra în tipar sau în emisie.

Problema și mai mare în acest film este că singurul contrapunct care e acolo să țină piept delirului mitoman al unei întregi haite de infractori și lichele sunt câteva voxuri de comentatori, teoretic imparțiali: în principal Cristian Tudor Popescu, Vlad Petreanu, un pic de Liviu Avram, Gabriel Liiceanu și niște Esca, dar al căror sens în film nu este tocmai să comentează în mod direct și frontal șirul de neadevăruri care se dezlănțuie. Și pe lângă toate acestea, mai este în film un voice-over oarecum demiurgic care punctează din când în când prin istoria recentă.

Așadar, despre o Românie în care nu există consens în societate în legătură cu istoria recentă, Recorder face un docu precum cele de tip TV despre primul război mondial, cu talking heads frumos luminate, voice over clean, multă muzică și final fericit.

Despre Ion Iliescu, voice overul autoritar ne spune că ”În haosul și în confuzia acelei perioade, oamenii l-au privit ca pe un salvator”. Cristian Tudor Popescu impune filmului viziunea lui asupra istoriei, și dă hotărât verdictul: ”Credeți-ma nu se putea altceva atunci decât Ion Iliescu”.

A mai spus-o CTP, dar documentarul ne-o servește ca pe un adevăr absolut, și nu ca pe adevărul unui ziarist care are poveste a lui, proprie, care se leagă de acești 30 de ani. Sigur că autorii acestui documentar, Mihai Voinea și Cristian Delcea, au tot dreptul să intervieveze pe cine doresc, și invitatul are dreptul la opinie. Dar un asemena verdict radical trebuie pus în context, contextul (care nu este menționat în film) fiind că la momentul acela la care ”nu se putea altceva decât Ion Iliescu”, Cristian Tudor Popescu scria primele articole din viața lui și își începea cariera la ziarul ”Adevărul”, fost ”Scânteia”, aflat sub controlul lui Iliescu, Roman și anturajul. Tot despre acea perioadă CTP a povestit, altundeva că nu avea încă nici o experiență jurnalistică.

Autorii documentarului ”30 de ani de democrație”, Voinea și Delcea, știu mai bine decât mine despre ce scriu eu aici, pentru că tot ei au publicat încă din 2013, în Adevărul, o serie de interviuri cu Cristian Tudor Popescu, despre începuturile nouăzeciste ale ziarului, unde CTP se scuza: ”Eram o persoană destul de virgină din punct de vedere politic”. Destul de virgin fiind, CTP poate nu realiza că încă din ultimele zile ale lui decembrie 1989, FSN a activat o mașinărie de propagandă care, prin televiziune, radio, publicații, era menită să linșeze eficient orice formă de opoziție (linșajul public era atât de eficient, încât Ana Blandiana a ajuns să primească 1,8 kilograme de scrisori de amenințare, după cum ea însăși ulterior a povestit, dar din păcate nu în acest film).

Așa cum filmul nu ne lasă o portiță de a înțelege că mișcarea revoluționară coagulată în 1989, căreia i se alăturase o mare parte din societate, nu dorea doar o schimbare de legi sau instituții, ci înlocuirea completă a structurilor statului. Tragedia mineriadei din 1990 și înăbușirea mișcării de rezistență din Piața Universității este parte din poveste.

În filmul de la Recorder însă, opinia CTPistă este pusă în față: ”Da’ nu se putea conduce România în 1990, în 1990 România era o țară plină de foști membri ai Partidului Comunist, plină de securiști, plină de oameni incapabili să suporte povara libertății. Venea Ratiu cu astfel de idealisme. N-ar fi funcționat în nici un fel.” ”N-ar fi funcționat,” răspunde îndărăt și vocea autorilor în voice-overul atotștiutor, făcând ping/pong cu jurnalistul, ”n-ar fi funcționat pentru că cea mai mare parte a românilor respingea tot ce nu avea legătura cu trecutul lor comunist”.

În logica ”n-ar fi funcționat, nu se putea altfel”, scria CTP în 19 iunie 1990, într-un articol care justifica ”comportamentul grupurilor minerești si muncitorești”, și practic justifica Mineriada: ”Ceea ce s-a întâmplat a doua zi în București, începând cu primele ore ale dimineții, a fost o reacție tot atât de inevitabilă”.

La momentul la care CTP era angajat de directorul ”Adevărul”, Darie Novăceanu, și își începea cariera de jurnalist, ziarul lui își juca servil rolul in linșajul rezistenței anti-FSN și manipularea unei largi parți din societate, justificând mai apoi crima care a fost Mineriada din 1990 și punând o cărămida la consolidarea puterii lui Ion Iliescu. La sfârșitul anului 1991, directorul ”Adevarul”, Darie Novăceanu, își primea răsplata: Iliescu îl numea ambasador la Madrid. Toate acestea nu apar în film, dar dacă tot era CTP ”destul de virgin din punct de vedere politic” când a trăit și a jucat rolul lui în acele clipe complicate și decisive de istorie, nu era oare mai potrivit să fie intervievat cineva care chiar se pricepe în materie? Înțeleg lipsa de resurse, inclusiv de timp, dar Gabriel Liiceanu tot a fost filmat – nu era el mai potrivit să povestească despre Corneliu Coposu?

De departe cel mai frustrant lucru la acest documentar este un whitewashing integral al lui Petre Roman, introdus ca ”prim-ministru al României 1990-1991”, dar despre care se omite a se preciza că a scăpat la milimetru de o acuzarea în dosarul Revoluției, și că este acuzat pentru crime împotriva umanității în dosarul Mineriadei – tocmai Mineriada pe care este invitat să o comenteze în film cu o autoritate de istoric, fără nici o referire la faptul că ar avea mâinile pline de sânge.

În schimb, Petre Roman are probabil cea mai mare pondere în documentarul Recorder, adică cele mai multe apariții în care, sonnyboy galant și relaxat, explică cum stă treaba cu istoria României, neconfruntat, necorectat, fără follow-up questions. Petre Roman, despre care Vladimir Tismăneanu scria zilele trecute că ”minte cu o nonșalanță buimăcit-oare”, ne ține aici lecții de istorie și apare integral reabilitat. Filmul îi îngăduie să se erijeze chiar și în salvatorul lui Corneliu Coposu.

Versiunea e că în 1990 el, Petre Roman, ar fi venit într-o fugă să-l salveze pe senior de furia mulțimii, cu cuvinte frumoase și laude. Voice-overul autorilor ne spune atotștiutor cum au stat lucrurile: ”Coposu a scăpat de furia mulțimii după ce a fost escortat cu o mașina blindată a armatei. Oamenii au fost convinși că au reușit să înlăture un pericol”.

Acesta este un caz grav de fals istoric din filmul Recorder: cum că românii la unison nu îl vroiau pe bătrânul Coposu, Roman fiind erou și tancheta armatei – salvatoare.

Vineri, 27 decembrie 2019, au fost declasificate de CIA documente secrete de acum fix 30 de ani. Ne ajută și ele să înțelegem că lucrurile stăteau tocmai pe dos fața cum le prezintă filmul, și cum vrea Petre Roman sa ne convingă. Documentele declasificate datează chiar din perioada evenimentului relatat de Roman, ianuarie 1990, și între altele stă scris: ”Doar o lună după ce a obținut puterea, Frontul se chinuie să reziste în fața presiunii venite de la grupurile de opoziție anti-comuniste, studenți și muncitori. Incapabilă să înlăture suspiciunile că vrea să deturneze o revoluție populară, auto-proclamata conducere a întărit restricțiile asupra demonstrațiilor”.

Sau: ”Proteste anti-comuniste spontane au forțat ieri Frontul Salvării Naționale să facă concesii semnificative. A eșuat aparent să câștige legitimitate și se va lovi probabil de o opoziție în ascensiune” (le puteți accesa aici: https://www.cia.gov/library/readingroom/advanced-search-view).

Raportul CIA precizează, înca de la începutul lui ianuarie 1990, că FSN ”controlează aproape în totalitate mass media” – adică și Televiziune, și Radio, și ziarul ”Adevărul”.

Iar despre momentul cu tancheta armatei în care ”a fost salvat” Corneliu Coposu, martori la fața locului povestesc cum Roman și alții au încercat să îi scoată din sediul de partid pe Coposu și ai lui. Coposu ar fi acceptat să plece din sediu nu de frică și salvat de Petre Roman, cum se spune în documentarul Recorder, ci după o negociere cu Roman, în care acestea i-a promis că îi va pune la dispoziție o mașină și îi va îngădui în sfârșit să meargă la Televiziune și să vorbească în direct românilor. Martorii la acel eveniment povestesc cum capcana a fost că în loc de mașină îi aștepta de fapt afară o blindată a armatei, moment înscenat cu intenția de a insinua în mentalul colectiv o imagine similară cea a arestării cuplului Ceaușescu, astfel încât să se creeze o asociere între dictator și Corneliu Coposu.

Odată Coposu ajuns la Televiziune împreună cu însoțitorii săi, au fost întâmpinați de redactorul șef de la ”Actualități”. Acesta l-a lăsat pe Coposu să vorbească în fața camerelor, dar i-a spus că, din păcate, au fost probleme tehnice și că de fapt nu vorbise în direct, dar au înregistrat ”protestul lor” și vor transmite ”primul lucru la jurnal”. Evident, imaginile, nedifuzate vreodată, au dispărut în măruntaiele TVRiste (mai multe despre acel eveniment în colecția de texte ”Seniorul Corneliu Coposu”, publicată la Humanitas: https://play.google.com/store/books/details?id=lsp1BwAAQBAJ).

A prezenta, încă o data, 30 de ani mai târziu, istoria recentă în versiunea Petre Roman, și cu un Roman salvator este nociv – și revoltător.

Filmul trece complet cu vederea că, aflat la butoanele mașinăriei Ceaușiste, cu tot ce avea ea, propagandă, securitate, armată, FSNul lui Iliescu a încercat, fără nici o legitimitate, să acapareze și să mențină toată puterea – iar într-o oarecare măsură noi trăim și azi sub regimul lor. Iar Cristian Tudor Popescu, conștient sau nu, a lucrat fix în această mașinărie, la aparatul de propagandă de atunci. Și acum, în acest film, el este lăsat ca, împreuna cu Roman, să prezinte istoria tot așa cum au făcut-o de 30 de ani.

Perversiunea în ceea ce e lăsat CTP să zică acolo, că ”nu se putea altfel”, este că nimeni nu știe cum ar fi fost de fapt dacă puterea pierdea măcar parțial accesul la butoane și opoziția ar fi putut să aibă măcar o șansă la lucruri simple, și în loc de linșaj mediatic să beneficieze de lucrurile cele mai firești, să zicem, de acces pe postul național de televiziune.

Primul capitol al filmului se încheie cu zâmbetul lui Roman care umple ecranul, când explică ce i-a supărat foarte tare în 1990 pe ”oameni” (acest cuvânt, ”oameni”, se repetă obsesiv în film, ca și cum românii au fost timp de 30 de ani o masă amorfă): ”Fiecare s-a simțit… adică toată viața noastră e ștearsă cu buretele. Despre asta e vorba”, explică Roman despre ”imaginile alea groaznice din Piața Universității”, exemplificând cu scandarea ”mai bine mort decât comunist”. Care va să zică, toată lumea, populația, în numele cărora vorbește Roman aici.

În același timp în care Petre Roman este călăuză prin istoria României în filmul Recorder, Newsweek, din care păstrez toate numerele tipărite, tocmai a publicat un interviu neconfigurațional pe 4 pagini cu același Roman. Chiar dacă publicația măcar nu omite să precizeze cele două dosare, Revoluția și Mineriada, a publica un interviu cu un mitoman notoriu într-o asemena formă aduce fix mai multă ceață sufocantă în mâzga de neadevăr din jurul nostru.

De zeci de ani, noi și ai noștri navigăm fără trecut prin constructe de dezinformări și propagandă, aproape fără busolă. Sunt câțiva aceia care au încercat și încă încearcă să găsească nordul și să ni-l arate, într-o realitate în care istoria încă este intim întrepătrundă de mit și minciună, darămite să mai fie studiată. Orbecăim după nord, asta și pentru că justiția nu a numit vinovații în marile răni ale istoriei recente, crimele comunismului, Revoluția, mineriadele, și mai nou 10 august.

Edupedu publica alaltăieri cum Revoluția Română lipsește aproape cu desăvârșire din programa școlară: https://www.edupedu.ro/revolutia-din-1989-in-manualele-de-istorie-doua-fraze-la-clasa-a-iv-a-o-jumatate-de-pagina-la-clasa-a-xii-a/.

”Acest documentar ar trebui predat in toate școlile din România la orele de istorie. Poate așa, peste 20 de ani România va ajunge altundeva”, comentează un admirator Recorder (și are 1000 de aprecieri) la documentarul cu aproape 800.000 de vizualizări (la momentul la care scriu eu aceste rânduri, la nici o săptămână de la lansare).

Dacă atâția oameni în zile de Crăciun s-au uitat la un documentar (!) în loc să se uite la ”Singur acasă”, și au ajuns la concluzia că văd și aud ”adevărul absolut”, înseamnă că suntem cu mult mai departe de adevăr și de absolut decât credeam. ”Îi voi arăta acest film și copilului meu”, tocmai a scris un Europarlamentar din clasa politică nouă. Că doar, cum scria Vladimir Tismaneanu, primul regim care încerca democrația cu degetul în România ”a fost întemeiat pe amnezie, pe siluirea istoriei şi pe minciună”.

Nu descurajez vizionarea filmului, dar aș vrea să fie privit pentru ceea ce este, în nici un caz ca o lecție de istorie. ”30 de ani de democrație” nu aprinde lumina în întuneric, face în schimb un research temeinic în arhivele foto video ale acestor 30 de ani. Începe și se sfârșește cu un cadru de arhivă care te cutremură. Noiembrie 1989, un grup de fetițe în alb, cu cravate roșii de pionier la gât, cu bonete albe, trec două câte două prin fața clădirii Universității. Imaginea este parcă ruptă din ”Povestea Slujitoarei”, varianta est-europeană, și este filmată în același loc unde, zile mai târziu, avea să se moară pentru ieșirea din distopie. Cu puțin timp înainte de a lansa ”30 de ani de democrație”, în decembrie, autorii mai filmează o dată în același loc, în Piața Universității. Filmează câteva interviuri, mai light și glossy, cu tineri frumoși și liberi, într-un happy end căutat. În același fel, filmul Recorder poate fi un început de drum – dar în nici un caz, așa cum au girat varii jurnaliști și formatori de opinie, o lecție de istorie sau adevărul absolut.

Lucrurile arată rău, cum a repetat Wim Wenders în mai multe rânduri, inspirat de Cezanne. Totul dispare, dar camera este o armă împotriva acestei tragedii. Trebuie să ne grăbim, pentru că oameni și locuri dispar, și avem foarte multe filme de făcut. Dar să le facem cu mai multă grijă și respect pentru adevăr, cu mai mult curaj de a ne uita la trecut altfel decât e convențional și, mai ales, să încercăm să tratăm o istorie nescrisă cu mai puțină lejeritate acolo unde avem rănile adânci și deschise.

Mădălina Roșca

Mi-am permis să copiez tot materialul pentru că pe Facebook se pierde foarte ușor. Sursa este: https://www.facebook.com/madalina.rosca.96/posts/10157719700138608 – Fotograf de Răzvan Rotta, Cluj 21 decembrie 1989

O continuare a documentarului „30 de ani de Democrație”

Lasă un răspuns

Prin continuarea utilizării blog-ului, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. mai multe informatii

Setările cookie-urilor de pe acest blog sunt setate pentru a „permite cookie-urilor” să vă ofere cea mai bună experiență de navigare posibilă. Dacă continuați să utilizați acest site web fără a schimba setările cookie-urilor sau faceți clic pe „Accept” mai jos, atunci sunteți de acord cu acest lucru.

Închide